Terapia centrată pe scheme (Schema Thepay)
Mintea nu procesează lumea de la zero de fiecare dată. Construiește tipare, adică moduri relativ stabile și rapide de a interpreta ceea ce se întâmplă, pe baza experiențelor anterioare. Fără aceste tipare nu am putea funcționa eficient; ar trebui să reevaluăm fiecare persoană, fiecare situație și fiecare semnal social ca și cum ar fi complet nou.
Young a numit scheme dezadaptative timpurii acele tipare care se formează devreme, în relație cu persoanele care ne cresc, și care privesc teme fundamentale precum dacă suntem demni de iubire, dacă ceilalți rămân disponibili, dacă avem voie să avem nevoi sau dacă lumea este un loc suficient de sigur.
O schemă rămâne, de cele mai multe ori, invizibilă tocmai pentru că nu o privim — privim prin ea.
Să luăm un exemplu. Cineva îi spune partenerului: „Nu sunt important pentru tine.” Aceasta este o convingere despre o situație anume. Poate fi adevărată sau falsă și poate fi verificată. Înaintea ei apare însă interpretarea: un mesaj la care partenerul a răspuns mai târziu decât de obicei este citit imediat ca un semn de îndepărtare. Iar după această interpretare apare reacția: retragerea bruscă, reproșul sau întrebarea repetată „Ești supărat pe mine?”
Schema nu este niciuna dintre aceste trei componente. Ea este tiparul mai adânc din care acestea se pot naște: dispoziția stabilă de a citi relațiile ca fiind nesigure, independent de ceea ce face persoana din față în prezent.
Diferența are consecințe practice. O convingere punctuală poate fi pusă sub semnul întrebării printr-un argument sau printr-o experiență contrară. O schemă poate produce, în locul ei, o altă interpretare la fel de convingătoare a doua zi. Problema nu e doar ceea ce gândește omul într-un anumit moment, ci structura prin care experiențele ajung să capete sens.
Cum se formează schemele
Modelul lui Young pornește de la ideea că fiecare copil are un set de nevoi emoționale de bază: atașament sigur și stabil, autonomie și sentimentul propriei competențe, libertatea de a-și exprima nevoile și emoțiile, spontaneitate și joc, limite realiste și autocontrol.
Schemele apar, în această teorie, acolo unde aceste nevoi rămân neîntâmpinate suficient de des și suficient de mult timp. Într-o formulare simplificată, lanțul poate fi privit astfel:
experiență timpurie repetată → nevoie emoțională neîmplinită → schemă → interpretarea situației de azi → reacție
Un copil căruia i s-a răspuns imprevizibil — uneori cald, alteori absent — nu ajunge neapărat la concluzia explicită „părintele meu este inconsecvent.” Poate ajunge la ceva mult mai general și mai greu de observat: oamenii pe care îi iubesc pot dispărea oricând. Douăzeci de ani mai târziu, aceeași structură poate contribui la apariția anxietății atunci când un partener nu răspunde la telefon.
Merită subliniat un lucru care se pierde ușor în discuțiile despre scheme: ele pot apărea și în absența unei carențe evidente. Young descrie și situația opusă — copilul supraprotejat, căruia i se rezolvă constant problemele și care poate ajunge adult cu sentimentul difuz că nu se descurcă singur. La fel, un copil crescut fără limite clare poate ajunge să creadă că regulile sunt negociabile sau că nu i se aplică în aceeași măsură ca celorlalți.
În modelul lui Young contează deopotrivă ceea ce îi lipsește copilului și ceea ce primește într-o formă nepotrivită. Schemele nu sunt explicate printr-o singură experiență, ci prin interacțiunea dintre nevoile emoționale, temperament și mediul în care copilul se dezvoltă.
Cele 18 scheme: o hartă a tiparelor profunde
Young a descris 18 astfel de tipare, grupate în cinci domenii. Lista poate fi privită ca o hartă a unor teme psihologice profunde, nu ca o listă de etichete. Faptul că o persoană se recunoaște într-o anumită descriere nu înseamnă automat că există o schemă clinic relevantă — trăsăturile descrise pot apărea, în forme mai ușoare, și în funcționarea obișnuită. Ceea ce contează clinic este intensitatea, frecvența cu care schema se activează și măsura în care afectează viața de zi cu zi.
Deconectare și respingere. Aici sunt tiparele formate acolo unde siguranța și afecțiunea au lipsit sau au fost imprevizibile.
- Abandon / instabilitate. Așteptarea că persoanele importante vor pleca sau nu vor rămâne disponibile. „Dacă nu îmi răspunde până diseară, probabil începe să se îndepărteze.”
- Neîncredere / abuz. Așteptarea că ceilalți vor răni, vor profita sau vor înșela. Persoana citește amabilitatea celuilalt ca pe un indiciu de pericol, nu ca pe un gest bun în sine.
- Privare emoțională. Convingerea că nevoia de afecțiune, înțelegere sau sprijin nu va fi întâmpinată suficient. „Nu are rost să spun ce simt. Oricum nu schimbă nimic.”
- Imperfecțiune / rușine. Sentimentul de a fi fundamental defect și nedemn de iubire dacă ceilalți ar vedea cu adevărat cine ești.
- Izolare socială / alienare. Senzația persistentă de a fi diferit și în afara oricărui grup, chiar și în mijlocul oamenilor.
Autonomie și performanță afectate. Aici sunt tiparele legate de încrederea în propria capacitate de a funcționa independent.
- Dependență / incompetență. Convingerea că nu te descurci singur cu deciziile și responsabilitățile obișnuite. „Mai bine sun pe cineva. Sigur greșesc dacă hotărăsc singur.”
- Vulnerabilitate în fața pericolului sau bolii. Așteptarea automată a catastrofei, disproporționată față de riscul real și greu de calmat prin informație.
- Enmeshment / eu nedezvoltat. Implicare emoțională excesivă cu un părinte sau partener, în detrimentul dezvoltării unei identități proprii. „Nu știu ce vreau eu. Știu doar ce așteaptă ei.”
- Eșec. Convingerea că ești fundamental sub nivelul celorlalți și că vei eșua inevitabil, indiferent de dovezile contrare acumulate în timp.
Limite deficitare. Aici sunt tiparele formate acolo unde reciprocitatea și autodisciplina nu au fost suficient de bine dezvoltate sau cerute.
- Drepturi personale exagerate / grandoare. Sentimentul că ți se cuvine mai mult decât altora și că regulile comune nu ți se aplică.
- Autocontrol insuficient. Dificultatea de a tolera frustrarea și de a persevera într-un efort neplăcut. „Încep mâine. Azi chiar nu am chef.”
Orientare excesivă către ceilalți. Aici sunt tiparele formate acolo unde acceptarea și apropierea au fost condiționate de adaptarea la nevoile altora.
- Subjugare. Predarea controlului către ceilalți, de teama conflictului sau a respingerii. Persoana spune că e de acord, deși nu e, ca să evite o confruntare.
- Sacrificiu de sine. Satisfacerea sistematică a nevoilor altora, însoțită de vinovăție atunci când îți asculți propriile nevoi. „Mi-am luat o zi liberă și m-am simțit egoistă tot weekendul.”
- Căutarea aprobării / a recunoașterii. Construirea stimei de sine aproape exclusiv din reacțiile celorlalți.
Hipervigilență și inhibiție. Aici sunt tiparele formate în medii în care controlul, prudența și performanța au contat mai mult decât exprimarea spontană și trăirea emoțională.
- Negativitate / pesimism. Atenția fixată pe ceea ce poate merge prost, cu minimizarea a ceea ce merge bine. „E prea bine ca să dureze.”
- Inhibiție emoțională. Reținerea sistematică a emoțiilor spontane, de teama consecințelor — persoana rămâne funcțională și calmă exact în momentele când ar avea, de fapt, voie să se prăbușească puțin.
- Standarde nerealiste / hipercriticism. Presiunea permanentă de a atinge un nivel care nu lasă loc pentru odihnă sau satisfacție. „Am luat 9. Puteam să iau 10.”
- Punitivitate. Convingerea că greșelile merită pedepsite aspru, aplicată sieși în primul rând. „Nu am nicio scuză. Trebuia să știu mai bine.”
O precizare e importantă pentru cititorul atent. Gruparea în cinci domenii este cea clasică, propusă de Young, și rămâne utilă ca instrument de orientare clinică. Ca structură statistică, însă, rezistă mai slab. Bach, Lockwood și Young (2018) au propus o reorganizare pe patru domenii, iar o evaluare recentă a validității structurale a chestionarului găsește potrivire slabă pentru ambele variante și concluzionează că încercările de a identifica o structură de ordin superior adecvată pentru YSQ-S3 rămân, deocamdată, nesusținute (Karantzas et al., 2025).
Schemele individuale sunt bine descrise clinic. Arhitectura care le grupează e mai degrabă o convenție utilă decât un fapt stabilit definitiv.
Cum rămâne o schemă convingătoare, chiar și atunci când ne rănește
Dacă o schemă produce durere, apare o întrebare firească: de ce nu se corectează prin experiențele care o contrazic?
Răspunsul ține de modul în care schemele filtrează informația. Ceea ce le confirmă este observat și reținut mai ușor, în timp ce informațiile care le contrazic pot fi minimizate, uitate sau reinterpretate. Un mesaj întârziat poate confirma instantaneu toate temerile unei persoane care se teme de abandon, în timp ce zece ani de relație stabilă pot să nu fie suficienți pentru a închide definitiv această teamă.
De aceea, schemele sunt trăite mai degrabă ca realitate decât ca opinii. Omul cu o schemă de abandon rareori își spune: „Am tendința să mă tem că oamenii pleacă.” Mult mai probabil e să simtă că persoana din fața lui chiar se îndepărtează. Iar după ce această interpretare apare, mintea găsește aproape inevitabil și dovezi care să o susțină.
Cele trei moduri de coping
Filtrarea informației explică doar o parte din mecanism. Cealaltă ține de ceea ce facem atunci când o schemă este activată.
Young a descris trei moduri principale de a face față unei scheme. Toate trei pot părea soluții și toate trei pot proteja schema pe termen lung.
Capitularea înseamnă să te comporți ca și cum schema ar fi adevărată. Cine crede că nu merită să fie tratat bine poate ajunge, fără să conștientizeze, să aleagă sau să tolereze parteneri care confirmă această convingere.
Evitarea presupune ocolirea situațiilor care ar activa schema. Problema este că, odată cu evitarea situației, dispare și posibilitatea unei experiențe care ar putea să o contrazică. Cine se teme de respingere și nu se apropie suficient de oameni nu ajunge niciodată să afle că ar fi putut fi acceptat.
Supracompensarea presupune să faci exact opusul, uneori cu o intensitate care trădează tocmai teama de la bază. Cine se simte fundamental inadecvat poate munci până la epuizare pentru a demonstra contrariul. Reușita poate aduce o ușurare temporară, dar după câteva zile sentimentul de insuficiență revine.
Cele trei strategii au ceva esențial în comun: reduc suferința pe termen scurt, dar pot împiedica infirmarea schemei pe termen lung. Schema supraviețuiește inclusiv prin strategiile prin care încercăm să ne protejăm de ea — acesta e, cred, unul dintre cele mai contraintuitive mecanisme ale întregului model.
Modurile: cine vorbește, de fapt, în momentul acela
Pentru pacienții cu suferință mai severă, Young a adăugat un al doilea nivel al modelului — modurile.
Un mod este starea emoțională dominantă la un moment dat. Aceeași persoană poate trece, în aceeași zi, printr-o stare care seamănă cu un copil vulnerabil, speriat de abandon, printr-o voce interioară aspră care o critică și o pedepsește sau printr-o parte care se detașează complet și funcționează aproape automat.
Nu presupune existența mai multor persoane în interiorul aceleiași persoane. Presupune că, în momente diferite, anumite stări emoționale, amintiri, nevoi și strategii pot deveni dominante și pot schimba radical ceea ce credem că e adevărat chiar în acel moment.
În practică, întrebarea „ce parte din tine vorbește acum?” surprinde adesea mai mult decât întrebarea „ce crezi despre tine?” Prima ține cont de stare și de context, nu doar de conținutul unei convingeri.
Cum lucrează terapia centrată pe scheme
O formulare pe care o aud frecvent în cabinet sună cam așa: „Știu că reacția mea este exagerată. Îmi dau seama perfect. Și totuși, în momentul acela, o simt ca fiind absolut adevărată.”
Exact în acest decalaj — între ceea ce știi și ceea ce simți — începe lucrul terapiei centrate pe scheme. Ea încearcă să lucreze simultan cu ceea ce persoana gândește, cu ceea ce simte și cu felul în care relația cu ceilalți contribuie la menținerea tiparului.
Cognitiv, schema devine o ipoteză care poate fi examinată. Se caută dovezi pentru și împotriva ei, pe parcursul istoriei personale, cu atenție la tendința de a minimiza dovezile contrare.
Experiențial, se poate lucra prin tehnici precum imageria, dialogul dintre partea vulnerabilă și partea sănătoasă sau exerciții de scriere. Mulți pacienți ajung să știe intelectual că schema lor este exagerată sau inexactă cu mult înainte să simtă efectiv acest lucru, iar intervențiile experiențiale încearcă să lucreze tocmai asupra acestui decalaj.
Relațional, terapia poate utiliza ceea ce se numește reparentaj limitat: terapeutul oferă, în limitele clare ale relației profesionale, ceva din ceea ce a lipsit — consecvență, validare, siguranță sau limite ferme. Nu înlocuiește o copilărie și nu transformă terapeutul într-un părinte; deschide, în schimb, posibilitatea unei experiențe relaționale corective, trăită în prezent.
Un alt concept central e confruntarea empatică: recunoașterea faptului că schema a avut o anumită logică atunci când s-a format și că, probabil, a reprezentat cea mai bună adaptare disponibilă persoanei în contextul respectiv, împreună cu observarea faptului că aceeași strategie poate produce costuri importante în prezent.
Ambele componente sunt necesare. Doar empatia poate lăsa lucrurile neschimbate; doar confruntarea poate reactiva exact schema pe care terapia încearcă să o modifice.
Ce știm din cercetare și unde sunt limitele
Terapia centrată pe scheme are un corp de cercetare care s-a extins considerabil, în special în zona tulburărilor de personalitate, unde rezultatele sunt promițătoare. Merită menționate și limitele, pentru că discursul public despre acest model poate deveni uneori mai sigur decât permit datele disponibile.
O primă limită ține de dimensiunea eșantioanelor din multe studii și de faptul că o parte dintre cercetări provin din echipe apropiate de dezvoltatorii metodei. Nu e o problemă specifică terapiei centrate pe scheme — apare în cercetarea multor psihoterapii — dar face necesară interpretarea atentă a rezultatelor.
O a doua limită, mai interesantă conceptual, privește relația dintre model și amintirile despre copilărie. Terapia centrată pe scheme utilizează frecvent istoria timpurie pentru a înțelege formarea tiparelor. Acordul dintre ceea ce își amintesc adulții despre copilărie și ceea ce a fost documentat prospectiv la momentul respectiv este însă redus. O meta-analiză pe 16 studii și 25.471 de persoane a găsit o concordanță redusă între măsurătorile prospective și retrospective ale maltratării în copilărie (κ = 0,19). Aproximativ jumătate dintre cei identificați prospectiv nu raportau maltratare ca adulți, iar peste jumătate dintre cei care o raportau retrospectiv nu aveau documentare prospectivă. Autorii concluzionează că cele două tipuri de măsurători identifică grupuri diferite de oameni (Baldwin et al., 2019).
Asta nu invalidează terapia, dar schimbă felul în care ar trebui înțeleasă relația dintre trecut și prezent. În cabinet se lucrează cu povestea pe care mintea unei persoane a construit-o despre propria istorie — și tocmai asta e relevant, fiindcă povestea aceea e unul dintre modurile prin care experiența actuală capătă sens, indiferent cât de fidel reproduce ea faptele.
O concluzie provizorie
Cea mai frecventă confuzie legată de acest model e ideea că ar fi despre vinovăția părinților. Miza reală e alta: felul în care un copil încearcă să dea sens unui mediu pe care nu îl poate schimba.
Un copil care nu primește ceva esențial ajunge foarte rar la concluzia că mediul lui e problema. Mult mai ușor ajunge la concluzia că el e problema. Iar concluzia asta se corectează greu tocmai pentru că, odată formată, nu se mai simte ca o concluzie. Se simte ca o descriere a realității.
Ceea ce ai învățat despre tine la șase ani a fost, probabil, adevărat într-un anumit sens despre situația de atunci. A fost și util: te-a ajutat să te adaptezi la un context pe care nu îl puteai schimba. Problema apare atunci când se pierde data de expirare a acelei concluzii. Contextul dispare, dar concluzia rămâne, iar ceea ce a fost cândva o adaptare inteligentă la o situație particulară începe să funcționeze ca un adevăr general despre cine ești.
Aici începe, de multe ori, lucrul terapeutic — nu neapărat în momentul în care cineva află că schema lui e falsă, ci în momentul în care devine posibilă întrebarea dacă felul în care se vede acum e singurul fel în care ar putea să se vadă.
Referințe
Bach, B., Lockwood, G., & Young, J. E. (2018). A new look at the schema therapy model: Organization and role of early maladaptive schemas. Cognitive Behaviour Therapy, 47(4), 328–349. https://doi.org/10.1080/16506073.2017.1410566
Baldwin, J. R., Reuben, A., Newbury, J. B., & Danese, A. (2019). Agreement between prospective and retrospective measures of childhood maltreatment: A systematic review and meta-analysis. JAMA Psychiatry, 76(6), 584–593. https://doi.org/10.1001/jamapsychiatry.2019.0097
Karantzas, G. C., Radford, G., Byrne, J., Younan, R., & Pilkington, P. D. (2025). Multistudy report: The structural validity of the YSQ-S3 and the YSQ-R. European Journal of Psychological Assessment, 41(1). https://doi.org/10.1027/1015-5759/a000913
Young, J. E., Klosko, J. S., & Weishaar, M. E. (2003). Schema therapy: A practitioner’s guide. New York: Guilford Press.
Institutul Român de Schema Therapy — resursă oficială cu explicații detaliate despre terapia schemelor.
The International Society of Schema Therapy — site-ul organizației internaționale.



